Porumbul zaharat

Porumbul zaharat este o adevarata sursa de hrana vie. In stare proaspata sau conservata, asigura un real aport, vitamino-mineral si energetic.

Datorita continutului în sintosterol, sigmasterol, acizi grasi si esterici, saponine si alcaloizi, matasea de porumb zaharat se foloseste în medicina ca remediu colagen, ca diuretic si hemostatic. Porumbul zaharat s-a remarcat printr-un continut caloric mai ridicat si prin valoarea nutritiva superioara comparativ cu porumbul obisnuit. Acest aliment constituie, de asemenea o importanta sursa de microelemente, un aliment bogat în magneziu (48 mg/100g produs comestibil), microelement care de obicei lipseste din alte produse vegetale. Valoarea nutritiva a porumbului zaharat este mai ridicata decât la mazarea verde (1007 Kcal/100g fata de 92 Kcal/100g produs comestibil)

Porumbul zaharat, specia Zea Mays , este o monocotiledonata din familia Gramineae, var. rugosa (Bonaf) , convar. Saccharata (Sturt.), se diferentiaza de porumbul normal prin prezenta uneia sau mai multor gene mutante, care afecteaza metabolismul glucidelor din endosperm.

Partea pentru consum din porumbul zaharat este bobul imatur format din endosperm si peretele ovarului (pericarpul imatur). Dulceata este principalul component al gustului in porumbul zaharat. Savoarea este de asemenea determinata prin arome, mai ales de buchetul pe care il are porumbul zaharat in timpul fierberii.

Tehnologia de cultura

Plante premergatoare :

• foarte bune – cerealele paioase, leguminoasele anuale si perene, inul, cartofii


• bune – floarea soarelui, porumbul 1-2 ani, sfecla de zahar, plantele furajere


• medii – porumbul 3-4 ani, ricinul, sorgul.

Lucrarile solului :

• adancimea araturii: pe soluri mijlocii si grele, 25-30 cm;  pe soluri usoare, 20-25 cm;


• nu se recomanda aratura de primavara (se pierde apa din sol prin evaporare);

Pregatirea patului germinativ

• se realizeaza imediat inaintea semanatului;


• se urmareste obtinerea unei suprafete nivelate cu un strat de sol maruntit pe adancimea de semanat;


• pe terenurile in panta nu se recomanda efectuarea araturii si semanatul din deal in vale ci de-a lungul curbelor de nivel.

Stabilirea densitatii plantelor :

• densitatea la semanat se stabileste  in functie de hibridul cultivat, de nivelul de aprovizionare cu apa a solului, de gradul de fertilitate al solei ce se cultiva cu porumb, de sistemul de cultura in conditii de irigare sau la neirigat.


• valorile medii de plante recoltabile la hectar se stabilesc in limitele de :  50.000-60.000 pl/ha la hibrizii timpurii; - 45.000-55.000 pl/ha la hibrizii semitimpurii; 40.000-50.000 pl/ha la hibrizii tardivi.


• limita superioara a densitatii se stabileste pe parcelele bine aprovizionate cu apa sau cu aport freatic si pe cele cu fertilitate ridicata;


• in conditii de irigare, densitatea creste cu 10.000-15.000 pl/ha . In situatia solurilor cu fertilitate scazuta si slab aprovizionate cu apa, densitatea se reduce pana la 30.000-35.000 pl/ha. Cantitatea de samanta necesara variaza intre 15 si 25 kg/ha.

Semanatul :

• semanatul incepe cand la adancimea de incorporare a semintei temperatura in sol este de 9ºC; de regula, lucrarea trebuie incheiata pana la 25 aprilie in zona sudica si 5 mai in zona nordica


• adancimea de semanat: pe solurile mijlocii si grele 5-7 cm; pe solurile usoare 6-8 cm.

Intretinerea culturii

Fertilizarea

• gunoi de grajd, o data la 4 ani, 20-40 t/ha, incorporat prin aratura de baza


• fosfor 40-80 kg/ha pe solurile mijlocii si bine aprovizionate cu fosfor mobil si 70-100 kg/ha pe solurile slab aprovizionate cu fosfor mobil


• potasiu 40-50 kg/ha pe solurile bine aprov. cu potasiu si 60-100 kg/ha pe solurile slab aprov. cu potasiu


• azot in functie de nivelul prevazut al productiei si de fertilizarea cu fosfor si potasiu, in cultura neirigata 80-120 kg/ha N, iar in cultura irigata 150-180 kg/ha N, prin aplicare faziala, la pregatirea patului germinativ si la prasile


• dozele de ingrasaminte se reduc in cazul aplicarii gunoiului de grajd sau cand porumbul urmeaza dupa leguminoase.

Combaterea integrata

• a buruienilor se realizeaza prin alternanta culturilor si respectarea asolamentului, a adancimii si epocii de executare a araturii, prin prasile mecanizate si manuale si prin aplicarea erbicidelor. La aplicarea erbicidelor se tine seama de gradul de infestare, de buruienile predominante (speciile si frecventa lor), de tipul de sol, de conditii climatice


• a bolilor si daunatorilor se va realiza prin alternanta culturilor si prin respectarea rotatiei acestora, prin executarea lucrarilor de baza la timp, precum si prin tratamente chimice – pentru prevenirea atacului de boli si daunatori se aplica obligatoriu tratamentul semintei inainte de semanat, daca nu a fost tratata in prealabil.

Asigurarea necesarului de apa

Umiditatea solului se va mentine deasupra plafonului minim de 50% IUA (intervalul umiditatii active), iar in perioada aparitiei paniculului sia a umplerii bobului va fi de 70% IUA. Irigarea se va efectua pana in faza de lapte, astfel incat continutul de apa al solului sa nu scada sub 50% IUA.

Norma de udare va fi de 500-1.200 m³/ha, in functie de metoda de irigare, panta, lungimea brazdei si caracteristicile texturale ale solului. In conditiile unei primaveri secetoase, se aplica o irigare de rasarire cu norma de 300-400 m³/ha.

Recoltarea :

• recoltarea manuala  a porumbului in stiuleti va incepe in faza de lapte-ceara, cand bobul este pe deplin plin.


• porumbul zaharat ajuns la maternitate (în lapte) se recoltează ştiuleţi după care este dimensionat şi după congelare aceste este ambalat la 10kg/carton la vrac sau 2 buc ştiuleţi/pungă tot la 10kg/carton,


• se recomandă fierberea porumbului zaharat congelat 10 minute după care se consumă ca atare.

Cultura tomatelor in solarii

Tomatele reprezintă principalele culturi din solarii, ţinând seama de importanţa deosebită a acestora. Se pot practica două sisteme: ciclul scurt, care ţine de la 20 martie – 5 aprilie, până la 15 – 20 iulie şi ciclul lung care se înfiinţează la aceeaşi dată cu ciclul scurt, dar desfiinţarea culturii se face în jur de 15 – 20 septembrie. Ciclul scurt se practică în special în sudul şi vestul ţării, folosind cei mai timpurii hibrizi.

Pregătirea terenului se începe din toamnă cu defrişarea culturii anterioare. Se strâng şi se scot din solar toate resturile vegetale, spalierul, etc.

Fertilizarea solului

Fertilizarea de bază se face cu 50 – 70 t/ha gunoi de grajd descompus, aplicat o dată la 2 – 3 ani.  În general, puteţi lua în considerare următoarele cantităţi de îngrăşăminte necesare într-un sol cu un nivel scăzut de fertilizare, la o producţie estimată de 60 tone/ha: 192 kg/ha azot (N), 180 kg/ha fosfor (P) şi 400 kg/ha potasiu (K) ca ingredienţi activi. Aceasta înseamnă aplicarea a 570 kg cu 34 % azotat de amoniu, 900 kg cu 20 % super-fosfat şi 800 kg cu 50 % sulfat de potasiu la hectar.

Gunoiul de grajd, ¾ din cantitatea totală de fosfor şi jumătate din cantitatea de potasiu trebuie aplicată ca fertilizare de bază. Restul trebuie aplicată ca fertilizare starter şi apoi eşalonat. 1/3 din cantitatea de azot trebuie aplicată ca fertilizare starter, iar restul eşalonat, de 3 – 4 ori de-a lungul perioadei de creştere.

Mobilizarea adâncă a solului la 28 – 30 cm se face cu MSS 1,4, cu plugul cultivator de vie (PCV – 1,2) fără cormană sau prin săpare la cazma, pe suprafeţele mai mici. O dată la 3 – 4 ani este bine să se facă subsolajul la adâncimea de 40 – 50 cm.

În eventualitatea folosirii solarului cu salată, spanac sau ceapă verde se continuă cu mărunţirea terenului, modelarea în straturi înălţate şi înfiinţarea acestor culturi.

În timpul iernii se execută reparaţii la scheletul solarului, se înlocuiesc sârmele lipsă, se întind cele rămase.

Primăvara cât mai devreme posibil, în funcţie de condiţiile climatice concrete, se va face acoperirea solarului cu folie de polietilenă, asigurând o bună etanşeizare.

Solul se mărunţeşte cu freza şi se dezinfectează cu 30 kg/ha Lindatox 3 sau Galithion 20 – 25 kg/ha.

Cu 6 – 8 zile înainte de plantare, terenul se erbicidează cu 6 l/ha Galex 500 EC sau Treflan 4 – 6 l/ha, în 450 – 500 l apă/ha. Treflanul se încorporează în sol la adâncimea de 8 – 10 cm.

Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm sau în biloane echidistante la 70 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulţitor, în răsadniţe calde sau în sere încălzite, acoperite cu plastic.

Ţinând seama de data plantării şi de vârsta răsadului în jur de 50 – 60 zile, semănatul se începe din a treia decadă a lunii ianuarie.

Se seamănă în lădiţe sau pe strat nutritiv, folosind circa 250 gr sămânţă pentru 1 ha.

Răsadurile se repică în ghivece din plastic de 8 cm sau cuburi nutritive de 7x7x7 cm, la apariţia primei frunze adevărate.

Se aplică lucrări obişnuite de îngrijire. Tratamentul cu Cycocel 0,1 % previne alungirea răsadurilor. O atenţie deosebită trebuie acordată călirii răsadurilor, cu 10 – 12 zile înainte de plantare, ţinând seama că în solar temperaturile sunt mai reduse.

Înainte de plantare răsadul se udă bine, se tratează cu Mycodifol 0,2 % sau oxiclorură de cupru 0,5 % şi cu Decis 0,05 %.

Plantarea se face între 20 şi 25 martie în zonele mai sudice şi până pe 5 aprilie în zonele mai nordice, când în sol se menţine constantă temperatura de 10 – 12⁰ C.

Plantarea se face manual, cu 1 – 2 cm mai adânc. Distanţele de plantare sunt 70-80 cm între rânduri şi 30 cm pe rând la ciclul scurt; 35 cm pe rând la ciclul prelungit.

După plantare răsadul se udă local cu 0,5 – 1 l apă la fiecare plantă, pentru a nu răci solul.

Lucrările de îngrijire prezintă o complexitate mai mare decât în câmp.

Completarea golurilor se face în primele 10 zile de la plantare cu răsad din acelaşi hibrid, păstrat în acest scop, pentru a realiza o cultură încheiată.

Solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin praşile repetate, aplicate manual sau mecanice (la începutul culturii). Primul prăşit manual se face la 10 – 12 zile de la plantare. Următoarele praşile se repetă la interval de 10 – 15 zile, în funcţie de nevoie.

Fertilizarea fazială se face în două etape: la legarea fructelor în prima inflorescenţă şi la a doua inflorescenţă. La tomatele cultivate în ciclul scurt se aplică o fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu la legarea fructelor din etajul al treilea, care se repetă la legarea celei de a cincea inflorescenţă, dar la ciclul prelungit.

Tomatele cultivate în solar se irigă diferenţiat, în jur de 10 – 12 udări pentru ciclul scurt şi 14 – 16 udări pentru ciclul prelungit. La început normele de udare sunt mai mici (200 – 250 m³/ha pentru a nu răci solul), iar pe măsură ce vremea se încălzeşte şi plantele cresc, normele se măresc la 350 – 400 m³/ha. Norma de irigare este cuprinsă între 4.000 şi 5.500 m³/ha. Irigarea se face pe rigole, dar rezultate mult mai bune se obţin prin folosirea irigării prin picurare, care asigură o distribuţie mai uniformă a apei de udare şi reduce cu 25 – 40 % norma totală de irigare. Irigarea prin picurare poate fi folosită şi la aplicarea îngrăşămintelor. Plafonul minim de umiditate din sol este de 65 – 70 % din IUA.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează prin aplicarea corectă şi la timp a măsurilor de igienă culturală şi prin tratamente fitosanitare cu substanţe chimice.

Susţinerea plantelor se face la circa 20 zile de la plantare, pe spalier cu o singură sârmă la ciclul scurt sau cu cu sfori mai lungi, susţinute de sârme fixate pe scheletul solarului, la ciclul prelungit.

Săptămânal se face copilitul radical când copilii au maxim 5 cm lungime. La ciclul scurt cârnitul se face după 3 – 4 inflorescenţe iar la cel prelungit după 7 – 8 inflorescenţe.

Defolierea se face repetat, prima imediat după prinderea răsadurilor îndepărtând 1 – 2 frunze de bază. Pe măsură ce frunzele de la bază se îngălbenesc, acestea se îndepărtează.

Prin tratarea plantelor cu procaină 1 – 2 ppm, la 10 zile după plantare, apoi săptămânal până la 6 iulie, s-au obţinut sporuri de producţie de 21 – 46 % la cea timpurie şi 13 – 30 % la producţia totală.

În condiţii de nebulozitate şi temperaturi scăzute se iau măsuri pentru stimularea polenizării, a legării şi creşterii fructelor. Se foloseşte Tostim – 3,3 %, Atonic LC – 1: 4000 la 20 de zile de la plantare, Noseed 0,1 % sau Tomafix LC – 0,09 %. Inflorescenţele se tratează prin îmbăiere sau pulverizare, când 2 – 4 flori sunt deschise. Lucrarea se repetă la 4 – 5 zile. În mod obişnuit se stimulează primele două inflorescenţe şi numai în situaţii speciale cea de-a III-a.

Pentru a grăbi coacerea fructelor şi creşterea producţiei timpurii se fac tratamente cu Ethrel sau Romthrel, în concentraţie de 250 ppm, când fructele din prima inflorescenţă au diametrul de 2,5 cm.

Dirijarea factorilor de mediu, în special temperatura şi umiditatea se realizează prin aerisire. La început aerisirea se realizează prin deschiderea uşilor de la capetele solariilor, iar în zilele mai călduroase aerisirea se realizează şi prin zona de mijloc a solariilor prin ridicarea, la început, apoi prin înlăturarea completă a foliei pe o lungime de 6 – 8 m.

Recoltarea tomatelor din ciclul scurt în zonele foarte favorabile începe în jurul datei de 20 mai, iar în cele mai puţin favorabile în jur de 5 – 10 iunie.

Pentru consumul intern fructele se recoltează când nuanţa roşie cuprinde 1/3 din fruct, iar pentru export când această nuanţă apare numai în zona din vârful fructului. Recoltarea se face manual, zilnic sau la 2 – 3 zile, se continuă pentru ciclul I până în decada a treia a lunii iulie, iar pentru ciclul prelungit până în septembrie.

Mana tomatelor

Mana tomatelor (Phytophthora infestans)

Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, flori şi fructe. Primele simptome ale bolii apar pe frunzele bazale ale plantelor, sub forma unor pete mai mult sau mai puţin circulare sau de formă neregulată. La început ţesuturile petelor sunt de culoare verde-gălbui, apoi se brunifica treptat. Mana este produsa de ciuperca Phytophtora infestans var. lycopersici si apare in special in ani cu precipitaţii abundente si temperaturi moderate, care favorizează producerea infectiilor.

În cazul atacurilor intense, boala apare şi pe tulpini sub forma unor pete, la început mici, de culoare bruna, care apoi se extind şi înconjoară tulpina pe porţiuni mari, de 10-20 cm. De regulă, tulpinile se putrezesc şi se rup sau se indoaie.

Semanarea si intretinerea gazonului

Gazonul este un strat vegetal compact, mereu verde, care se tunde periodic pentru mentinerea si pastrarea lui la un nivel uniform.

Un gazon bine intretinut, este un plus pentru orice gradina. Inainte insa sa proiectati gazonul si sa stabiliti dimensiunile pe care le va avea viitoarea peluza, este bine sa va interesati care va fi costul acesteia, precum si al intretinerii. Este bine de stiut ca uneltele de gradinarit sunt destul de costisitoare, mai ales o masina de tuns sau un sistem de irigare.
Sperand ca aceste lucruri au fost rezolvate, si ca va permiteti un gazon, sa vedem mai intai care sunt principalii pasi pentru a avea o gradina trainica.



Pregatirea solului pentru plantarea gazonului
In primul rand trebuie sa va sigurati ca suprafata pe care urmeaza sa fie plantat gazonul este plana si a fost mai intai sapata si curatata de diverse buruieni si resturi de radacini. Aceste operatiuni au ca scop afanarea solului.

Saparea se face cel mai adesea cu garletul sau lopata, ideal ar fi ca saparea sa se faca cat mai adanc. Daca dupa sapare la suprafata raman bulgari mari de pamant, se va continua cu greblarea intregii zone sapate, pentru a sfarama bulgarii.

In functie de destinatia anterioara a terenului, dupa sapare si greblare, trebuie sa tineti cont de urmatoarele situatii:

• Daca suprafata terenului nu a fost anterior ocupata de vegetatie, se poate trece direct la semanatul ierbii;


• Daca suprafata terenului nu a fost deloc sadita inainte si era acoperita cu buruieni, este necesara udarea terenului, pentru a grabi germinarea evenualelor resturi de seminte. Dupa aproximativ 2 saptamani, se vor indeparta buruienile: daca sunt rasarite pe suprafete mici, se vor smulge cu mana, iar daca vor rasare pe suprafete mai largi, se vor acoperi cu folie de nailon neagra. Efectul de sera si lipsa oxigenului vor provoca moartea buruienilor, sau se poate apela la ierbicide speciale.

Insamantarea gazonului
Exista doiua perioade cand se poate efectua operatiunea de insamantare: la inceputul toamnei si la jumatatea primaverii.
In momentul inasamantarii, solul ar trebui sa fie umed, cald si sa asigure conditii indeale pentru germinare.

Cea mai preferata perioada dintre cele doua  este cea de la inceputul toamnei, deoarece temeratura si continutul de umezeala raman ridicate pentru mai mult timp, mai ales dupa caderea zapezii, care ajuta la pastrarea temeraturii.

Momentul insamantarii conteaza foarte mult. Ideala ar fi o zi insorita, cu pamant uscat, dar cu posibile ploi dupa ziua insamantarii. Bineinteles ca o asemenea zi este destul de greu de obtinut, dar daca in 2-3 zile nu ploua, este necesara irigarea terenului. Gazonul va incolti dupa aproximativ 10 zile.
Proportia de seminte pe m² este de obicei indicata pe ambalajul semintelor.

Tipuri de gazon
Tipurile cele mai bune de gazon sunt de obicei ierburile cu frunzele de un verde intens sau verde-albastrui. Acestea cresc in covoare de mici dimensiuni si dese. Radacinile sunt adanci su viguroase, si nu necesita ingrijiri speciale.

Tipul de gazon se alege si in functie de climat. De obicei, exista tipuri de gazon pentru clima rece si pentru clima calda. Acest lucru este specificat in indicatiile de vanzare ale semintelor.
Un alt aspect care trebuie luat in considerare este conditia pe care o ofera terenul. Daca terenul pe care doriti sa saditi gazonul este situat intr-o zona umbroasa, ar fi bine sa renuntati la idea de a avea un gazon, intrucat cele mai multe tipuri de gazon cresc cel mai bine in zone luminoase, insorite.

Ca si mod de cultivare, exista 3 tipuri de gazon:

1. Gazon rezultat in urma insamantarii – este cea mai ieftina metoda de a amenaga un gazon, si este unica metoda de a cultiva multe dintre soiurile noi de gazon. Incovenientul pe care il are este ca pot trece multe luni pana sa fie complet pregatit de utilizare. O alta problema cosnta in faptul ca semintele pot fi mancate ed pasari pana sa ajunga sa incolteasca.


2. Gazon din brazde (rulouri) – sunt benzi de gazon, care au fost taiate si scoase de pe teren si intinse pe altul. Gazonul rezultat este instantaneu, si gata de utilizare. Un alt avantaj este acela ca se poate intinde in orice perioada a anului, si mai ales, eliminate munca cu sapatul, greblatul si insamantatul terenului. Singurul inconvenient este ca acesta este mult mai scump, si exista posibilitatea sa nu rezulte exact tipul de iarba dorit.


3. Rasaduri de gazon – sunt benzi sau cuburi mici de gazon, crescute de obicei in recipient de 12 sau 24 de bucati. Sunt vandute la bucata, si de obicei, se recurge la acest tip de gazon, cand se doreste utilizarea unor specii speciale si rare de gazon.

Un alt tip de gazon care a inceput sa fie utilizat, este gazonul artificial. De obicei, acest tip de gazon este utilizat pentru spatii unde traficul este destul de mare: terenuri de tenis, de fotbal, sau chiar de golf. Insa a inceput sa fie adaptat si in gradini sau terase.

Acest tip de gazon, prezinta o serie de avantaje:

• Ofera o capacitate mare de absorbtie a socurilor;


• Rezultate bune de drenare, in caz de ploaie;


• Suprafata de aplicare este uniforma;


• Cel mai important: nu necesita intretinere, tundere sau udare periodica.

Ingrijirea gazonului
Daca ati ales semanarea gazonului, atunci in primele luni trebuie sa acordati o ingrijire deosebita in primele luni:

• Udati zilnic gazonul. Semintele au nevoie de aproximativ 10 zile pentru a incolti. Daca nu ploua, este necesara udarea zilnica.


• Cand firele de iarba au ajuns la 5 cm, este important sa efectuati prima operatiune de tundere. Ideala ar fi o masina rotativa de tuns.


• Nu lasati sa creasca excesiv. Incercati sa tundeti moderat. Taierea foarte scurta a firului lung duce la deteriorare.


• Aplicati ingrasaminte de gazon, cel putin o data pe an, de obicei toamna.

Bolile sfeclei de zahar

Viroze

Mozaicul frunzelor de sfecla (Beta virus 2 syn. Marmor betae)

Mozaicul frunzelor de sfecla este cea mai raspândita viroza a sfeclei, fiind cunoscuta în toate tarile europene. La noi în tara a fost semnalata în 1933 de Traian Savulescu si este frecventa în zonele în care se cultiva atât sfecla de zahar pentru industrie cât si pentru butasii seminceri.
Boala reduce productia de radacini cu circa 10% iar pe cea de samânta cu 47%. In afara de sfecla de zahar virusul mai ataca sfecla de nutret, sfecla rosie, spanacul precum si alte specii ale genurilor Chenopodium, Atriplex, Amaranthus, Vicia.

Simptome. La început boala se manifesta pe frunzele tinere, la câteva zile de la infectie, prin decolorarea nervurilor si aparitia unor pete circulare, reticulare sau neregulate, de culoare verde deschisa. Aceste pete se observa mai bine daca privim frunza prin transparenta.

Odata cu dezvoltarea frunzelor, forma si marimea petelor variaza foarte mult. Simptomele de mozaic se manifesta pe toata perioada de vegetatie a sfeclei, însa, în timpul verii si în conditii de temperaturi ridicate sunt mai putin evidente. Frunzele mozaicate devin asimetrice, au marginile ondulate, petiolul lor este mai scurt. De asemenea, frunzele ramân mai mici, iar în dreptul petelor clorotic himul frunzei este mai subtire, din cauza micsorarii stratului de celule palisadice.
In conditiile din tara noastra, procentul de zahar din radacini se reduce cu 7-17%, fata de sfecla neatacata.

Agentul patogen. Agentul etiologic este Beta virus 2 Smith syn. Marmor betae Holmes
La microscopul electronic se observa sub forma de particule filamentoase flexuoase de 730 x12 µm. Temperatura de inactivare este cuprinsa între 55-60°C, temperatura la care virusul este inactivat în 10 minute. Acest virus are dilutia limita 1: 4000 si se pastreaza ca atare în sucul extras din frunzele bolnave timp de 24-48 de ore. In frunzele infectate mentinute la - 20°C, longevitatea virusului este de 12 luni. In celulele sfeclei virusul formeaza incluziuni de forme caracteristice, de turbina sau satelit.

In perioada de vegetatie a plantei virusul se transmite prin intermediul a peste 28 de specii de afide printre care vectorii principali sunt: Myzus persicae, Aphis fabae, Macrosiphum solaniforme. Persistenta bolii de la un an la altul este asigurata prin butasii de sfecla, culturile semincere de sfecla de zahar, sfecla rosie si spanacul de toamna.

In conditiile din tara noastra primele plante infectate se observa la începutul lunii iunie, iar apoi atacul creste treptat, datorita zborului intens al insectelor vectoare în luna iulie.

Combatere. Pentru a preveni infectiile în culturile de sfecla din anul I - pentru radacini si butasi, acestea se vor amplasa la distanta de 500- 1000 m de culturile de seminceri.
Pentru prevenirea bolii, la plantare se vor folosi butasi si samânta provenite din culturi sanatoase. Se recomanda ca toate silozurile de sfecla sa fie epuizate cât mai de timpuriu, adica atunci când temperatura nu permite activitatea afidelor iar însamântarea si plantarea butasilor sa se faca câât mai timpuriu pentru ca la zborul maxim al afidelor plantele sa fie bine dezvoltate.

Micoze

Fãinarea sfeclei (Erysiphae betae)
Este o boalã întâlnitã în toatã Europa fiind semnalatã încã din anul 1902.La noi în tarã a fost semnalatã în anul 1926 si în prezent este frecventã în Câmpia Dunãrii, Dobrogea, Banat si Moldova unde atacã sfecla de zahãr, sfecla de nutret si sfecla sãlbaticã (Beta trigina).

Simptome. Atacul se manifestã pe toate organele aeriene ale plantei: frunze, lujeri floriferi, flori si glomerule. (Fig. 1)
Fãinarea apare pe frunze prin lunile iulie-august sub forma unei pâsle prãfoase de culoare albã, alcãtuitã din miceliul ciupercii si din conidiofori cu conidii. Aceste pete sunt mai frecvente pe partea superioarã a frunzelor. Petele se întind putând cuprinde în scurt timp întreg limbul foliar. Cel mai adesea sunt atacate frunzele cu crestere încetinitã sau frunzele bãtrâne care au viabilitate scãzutã.

[caption id="attachment_256" align="alignright" width="197" caption="Figura 1. Fainarea sfeclei"][/caption]

Spre sfârsitul perioadei de vegetatie se observã pe suprafata pâslei periteciile (cleistoteciile) sub forma unor puncte portocalii, apoi brun-negricioase. Frunzele sau alte organe puternic atacate se ofilesc, se îngãlbenesc si se usucã.

Intensitatea atacului este mare în verile cu perioade îndelungate de secetã, care determinã o scãdere a rezistentei plantelor la fãinare. In astfel de cazuri rãdãcinile stagneazã în crestere din cauza asimilatiei reduse manifestate de frunzele atacate, chiar dacã între timp cad ploi suficiente.

Agentul patogen. Fãinarea este produsã de Erysiphe betae (Vanha) Welt. din familia Erysiphaceae, ordinul Perisporiales, clasa Ascomycetes.

Miceliul ciupercii este ectoparazit, superficial si albicios, ce trimite în tesuturi haustori globulosi, cu ajutorul cãrora sunt absorbite substantele hrãnitoare. De pe miceliu se dezvoltã conidiofori simpli hialini ce poartã terminal numeroase conidii dispuse în lanturi. Conidiile sunt unicelulare, ovale, albicioase, de 27-40x13-17µm. Temperatura si umiditatea optimã pentru germinarea conidiilor este de 25°C si respectiv 60-70% umiditate.

Periteciile (cleistoteciile) ce se formeazã în urma procesului sexual, sunt brun-negricioase ,au formã sfericã, usor turtitã la bazã ele fiind prevãzute cu numerosi apendici simpli, filamentosi. In ele se formeazã 6-8 asce hialine cu câte 4-6 ascospori gãlbui, unicelulari si ovali.
Ciuperca se rãspândeste în perioada de vegetatie prin conidii iar de la un an la altul prin miceliu de rezistentã sau prin periteciile de pe frunzele rãmase pe câmp.

Combatere. Pentru prevenirea bolii: lucrãrile agrotehnice pentru retinerea apei din sol (prasile, grãpãri), trebuie sã se execute cu atentie astfel ca plantele sã suporte perioade de secetã si sã rãmânã rezistente la atacurile produse de fãinare, aplicarea în mod echilibrat a îngrãsãmintelor.

Pentru combatere: în cazul unui atac intens se fac stropiri cu sulf muiabil 0,3-0,4%, Beromil 50 0,05%, Morestan 0,3%; în lunile iulie si august se recomandã aplicarea de 2-3 stropiri cu fungicide sistemice (Benlate, Topsin, Derosal) în concentratii de 0,05%-1% cu 600 l/apã/ha. Primul stropit se face la aparitia primelor pete de fãinare iar urmatoarele la intervale de 2-4 sãptãmâni, în functie de regimul de precipitatii si intensitatea atacului. Se recomandã cultivarea de soiuri rezistente cum sunt soiurile plurigerme diploide: soiul Brasov; soiuri plurigerme diplode: Românesc Poli 1, Polirom; soiuri monogerme diplode: Stupini 2M; soiuri monogerme poliplode: Monorom. Românesc Poli Mono 519.

Putregaiul sau cãderea plãntutelor de sfeclã (Pythium de baryanum)
Este una dintre cele mai pãgubitoare boli ale sfeclei datoritã caracterului acut care duce la distrugerea unui rãsad uneori în 24 de ore.
In afarã de sfeclã se întâlneste frecvent si la tomate, castraveti tutun si la alte plante din rãsadnite si sere.

Simptome. La sfecla de zahãr atacul se manifestã în toate fazele de vegetatie însã este mai frecvent si mai periculos în faza de germinare si rãsãrire a plãntutelor. (Fig. 2)
Când atacul se produce în faza de germinare a semintelor, sunt infectate si cotiledoanele în timpul cât acestea sunt încã în pãmânt iar plãntutele pier încã înainte de a ajunge la suprafata solului.

La plantele abia rãsãrite, coletul si tulpinita se brunificã, apoi se subtiazã, se zbârcesc si capãtã o culoare brun-negricioasã. Plãntutele atacate se ofilesc si în cele din urmã cad la pãmânt si putrezesc, deoarece ciuperca produce o enzimã proteoliticã cu rol în putrefactie. In conditii favorabile pentru dezvoltarea agentului patogen, boala evolueazã foarte rapid astfel cã plãntutele pier în câteva zile.

Intr-o fazã de vegetatie mai înaintatã, rãdãcina principalã nu mai poate fi infectatã, dar sunt atacate în continuare rãdãcinile secundare. Din aceastã cauzã, rãdãcina principalã stagneazã în crestere si se înregistreazã scãderi importante de recoltã.

[caption id="attachment_257" align="alignleft" width="243" caption="Figura 2a. Simptome pe plantute"][/caption]

[caption id="attachment_258" align="alignleft" width="238" caption="Figura 2b. Simptome pe plante mature"][/caption]

Agentul patogen Boala este produsã de Pythium de baryanum Hesse, din familia Peronosporaceae, ordinul Oomycetales, clasa Phicomycetes.
De fapt putregaiul plãntutelor este produs de mai multe specii de ciuperci din genurile Aphanomyces, Fusarium, Rhizoctonia, care se propagã prin sol sau prin semintele de sfeclã, dar cel mai frecvent este agentul patogen mentionat.

Miceliul ciupercii este un sifonoplast alcãtuit din filamente subtiri, hialine, neseptate, bogat ramificate, ce se dezvoltã intercelular. La capãtul filamentelor se dezvoltã conidii care prin germinare dau nastere la zoospori uniflagelati. Pe unele ramuri miceliene se dezvoltã organele sexuale ale ciupercii, oogoane globuloase si anteridii de formã alungitã. In urma fecundãrii, rezultã un zigot apoi un oospor diploid, prevãzut cu o membranã groasã. Oosporii ierneazã în tesuturile atacate iar primãvara germineazã formând filamente de infectie. In conditii de umezealã ridicatã, ei dau nastere la zoospori care emit la rândul lor filamente ce vor produce infectii primare.

Boala poate apãrea pe toate tipurile de sol dar este favorizatã si se extinde mult în culturile semãnate în soluri compacte si umede care formeazã crustã si nu oferã un pat germinativ optim astfel ca plantele sã parcurgã repede primele faze de dezvoltare.

Infectia porneste întotdeauna din sol si este favorizatã de umiditate mare, temperatura ridicatã (20 -30°), lipsa de aerisire si desimea mare a plantelor. Infectia se produce prin rãni sau prin strãpungerea peretilor celulari ai tesuturilor subtiri ai plantelor.
Culturile atacate prezintã goluri mari fiind necesarã în unele cazuri reînsãmântarea acestora.

Combatere. Se recomandã urmãtoarele mãsuri de profilaxie: se vor evita parcelele care au fost cultivate cu sfeclã în anii precedenti precum si solurile compacte, prea umede sau prea acide, pentru semãnat se vor folosi seminte bine conditionate si alese din culturi sãnãtoase. Epoca de semãnat si lucrãrile culturale trebuie executate astfel încât sã se asigure germinarea semintelor si rãsãrirea plantelor într-un timp cât mai scurt, imediat dupã semãnat se va stimula cresterea plantelor prin aplicarea de îngrãsãminte cu azot.

Putregaiul inimii sfeclei (Pleospora betae f.c. Phoma betae)
Putregaiul inimii este una dintre cele mai raspândite boli ale sfeclei. În tara noastra se întâlneste aproape în toate culturile de sfecla, însa nu produce pagube însemnate decât în unii ani (T. Savulescu, 1944, 1947, 1949, 1953, I. Comes, 1959, 1961, 1972), când pierderile au ajuns la 15-40% din recolta.

Simptome. Boala se manifesta pe frunze si pe radacini, iar în culturile de seminceri apare si pe tulpinile florifere. Primele simptome se observa în lunile iunie-iulie, la frunzele tinere din centrul rozetei. Acestea se îngalbenesc, se brunifica si se vestejesc, luând aspectul unor frunze oparite. Infectia se face prin petiolul frunzelor si se extinde treptat, din partea centrala, la frunzele de la marginea rozetei.

Pe limbul frunzelor atacate apar pete circulare cu un diametru de 1-3 cm, de culoare galbuie sau bruna deschisa, cu un punct central brun, necrotic. Într-un stadiu mai avansat al bolii se dezvolta pe suprafata petelor numeroase picnidii sub forma unor punctisoare brune, dispuse mai mult sau mai putin regulat în cercuri concentrice. Când petele sunt numeroase ele se unesc, alcatuind zone necrotice neregulate, în dreptul carora tesuturile atacate se rup si se perforeaza.

Pe radacinile de sfecla boala se manifesta prin putrezirea treptata a acestora. Spre deosebire de putregaiul bacterian, care începe din vârful radacinilor, putregaiul "inimii sfeclei" progreseaza din centrul radacinii înspre periferia ei si de la colet spre vârful radacinii.
Aceasta forma de atac apare cu intensitate mai mare pe vreme umeda si calduroasa. În silozurile de sfecla insuficient aerisite din incinta fabricilor de zahar temperatura se ridica la 20-25oC. În aceste conditii, putrezirea radacinilor începuta în câmp se continua în timpul depozitarii sfeclei, fiind accentuata de diferite specii de ciuperci facultative parazite: Fusarium, Penicillium, Alternaria, Rhizopus, etc.

În culturile semincere boala se manifesta prin aparitia pe tulpini si glomerule a unor puncte brune negricioase, reprezentând picnidiile ciupercii. Aceasta forma de atac este periculoasa întrucât, prin intermediul glomerulelor infectate, ciuperca se transmite de la un an la altul. Din astfel de glomerule rasar plantute cu crestere încetinita, care se brunifica si pier.

Agentul patogen. Pleospora betae Björling, f.c. Phoma betae Fr., fam. Pseudosphaeria-ceae, ord. Pseudosphaeriales, cl. Ascomycetes.
Miceliul din tesuturi este hialin si septat, iar pe suprafata organelor atacate se formeaza picnidii globuloase, usor turtite, afundate în substrat sau proeminente, cu membrana subtire, bruna si de dimensiuni variabile, având un diametru de 120-630 µ. În picnidii se formeaza numerosi picnospori unicelulari, hialini, ovali, de 6-8 x 4-5 µ, înglobati într-o masa gelatinoasa. Aceasta forma de picnidii poarta denumirea de Phoma betae Fr.

Periteciile, descoperite de Björling, se formeaza rareori în substratul atacat sau la suprafata lui. Ele sunt hemisferice, negre, de 230-340 x 150-250 µ. În peritecii se dezvolta asce alungite cu câte 8 ascospori galbeni-bruni, multicelulari, având 19-25 µ lungime si 8-10 µ latime.
Picnosporii reprezinta organele principale de raspândire ale bolii, atât în perioada de vegetatie cât si de la un an la altul.

Boala se poate transmite si prin miceliul localizat în glomerulele de sfecla (Wiesner, 1969).
Ciuperca Pleospora betae este un parazit de debilitate, atacând cu intensitate mai mare plantele slabite de seceta, iar în timpul toamnei radacinile de sfecla depozitate în conditii necorespunzatoare. Atacul ciupercii se manifesta mai ales pe terenurile alcaline, cu un pH = 7,2 - 7,6 si sarace în bor. Din aceasta cauza unii cercetatori (Foëx si Burgevin, 1935) apreciaza ca putregaiul inimii sfeclei este determinat de cauze fiziologice, în special de insuficienta borului din sol.

Combatere. Ca masuri de igiena culturala se recomanda însilozarea frunzelor atacate, înlaturarea si distrugerea radacinilor infectate. Pentru combaterea efectelor secetei, care determina sensibilizarea plantelor la boala, semanatul se va face cât mai devreme, evitându-se terenurile predispuse la uscaciune. Se vor evita, de asemenea, terenurile alcaline sau aplicarea de amendamente cu calciu. Pentru prevenirea putregaiului sfeclei se recomanda sa se încorporeze în sol, înainte de semanat, 20-40 kg Borax la hectar sau Borat de sodiu 10 kg la hectar, în amestec cu nisip sau cu îngrasaminte chimice.

Pentru culturile de seminceri se vor înlatura de la plantare butasii infectati. Semincerii se vor recolta la timp si se vor treiera cât mai repede, pentru a evita infectarea semintelor.
Înainte de semanat se recomanda tratarea semintelor prin prafuire sau mocirlire cu Tiradin 70, în doze de 600-800 g/100 kg seminte.

Pãtarea frunzelor de sfeclã (Cercospora beticola)
Pãtarea frunzelor sau cercosporioza este o boalã frecventã în regiunile cu climat umed din Europa Centralã si de Nord, Asia orientalã, America de Nord iar în tara noastrã în aproape toate culturile de sfeclã, cu intensitate mai mare atacând în judetele : Brasov, Timis, Bihor unde se înregistreazã peste 600 mm precipitatii anuale.
In afarã de sfeclã, Cercospora beticola mai atacã si alte plante din fam. Chenopodiaceae cum sunt: Beta trygina, Chenopodium rubrum, Chenopodium polyspermum.

Simptome. Cercosporioza se manifestã prin lunile iunie-august aparitia pe frunze a numeroase pete izolate sau confluente. Petele au dimensiuni de 1-3 mm, sunt usor colturoase sau alungite, la început galben brunii, apoi cenusii si sunt mãrginite de o dungã brun roscatã. (Fig. 4)

Tesuturile din dreptul petelor sunt putin cufundate si pe suprafata lor se formeazã pe vreme umedã un strat subtire, alb cenusiu constituit din conidioforii cu conidiile ciupercii. Intr-un stadiu mai înaintat al bolii, tesuturile atacate se necrozeazã si se rup lãsând frunza ciuruitã.

In cazul unui atac puternic petele sunt foarte numeroase, conflueazã si determinã uscarea partialã sau totalã a frunzelor. Din cauza micsorãrii capacitãtii de asimilatie a aparatului foliar rãdãcinile de sfeclã stagneazã în crestere si au un procent de zahãr mai scãzut decât cele sãnãtoase.
Atacul se poate manifesta si la plantele semincere, având ca efect formarea de glomerule mici, deformate sau chiar uscarea tulpinilor florifere.

Agentul patogen. Boala este produsã de Cercospora beticola Sacc. din familia Dematiaceae, ordinul Hyphales, clasa Deuteromycetes (Fungi Imperfecti).
Miceliul ciupercii se dezvoltã intercelular în parenchimul din dreptul petelor. Pe acest miceliu se formeazã conidiofori care ies prin stomate. Conidioforii sunt scurti, neseptati, neramificati, bruni si grupati în fascicule strânse. Pe ei se formeazã conidii alungite, ascutite la vârf si rotunjite la bazã, septate prin 2-5 septe transversale. Ele au lungime variabilã de 50-160µ si grosime de 3-4µ.

[caption id="attachment_259" align="alignright" width="267" caption="Figura 4. Patarea frunzelor de sfecla - frunza cu simptome"][/caption]

In timpul verii si al toamnei, boala se rãspândeste prin conidii ce se formeazã în scurt timp -15-18 ore, la o temperaturã optimã de 26-32° si la umiditate de 60%. Acestea sunt diseminate de vânt, insecte, melci.
De la un an la altul boala se transmite prin conidiile de pe sãmânta infectatã precum si din miceliul din resturile de pe plante bolnave.
Dupã unii autori o sursã principalã de infectie o constituie stromele conidifere din frunzele rãmase în câmp, care sunt foarte rezistente la frigul din timpul iernii si formeazã în anul urmãtor conidii care vor produce infectiile primare. Boala este favorizatã de lipsa potasiului si a azotului din sol, care sensibilizeazã plantele la atacul ciupercii.

Combatere Pentru prevenire se recomandã urmãtoarele mãsuri: se va aplica asolament rational în care sfecla de zahãr sau de nutret sã nu se cultive mai devreme de 4=5 ani. Pentru semãnat se vor folosi seminte sãnãtoase, provenite din culturi neatacate. Se distrug buruienile din vecinãtatea culturilor, ce pot fi atacate de Cercospora beticola. Semintele se pot trata prin prãfuire cu diferite substante (Tiradin) sau se dezinfecteazã prin cufundarea lor timp de 15 minute în formol 0,2%.

Se recomandã urmãtoarele mãsuri de combatere: în perioadele de invazii ale ciupercii se întrerupe irigarea culturilor mai ales dacã se face prin aspersiune.

Cultivarea Păstrăvului de fag (Pleurotus ostreatus)

Păstrăvul de fag (Pleurotus ostreatus) câştigă în prezent o popularitate tot mai mare faţă de ciuperci. Faţă de ele are un mare avantaj – confundarea cu buretele viperei otrăvitore este exclusă.
Păstrăvul de fag este bogat în vitamine, aminoacizi şi săruri minerale, care apără organismul de acţiunea toxinelor. De altfel ajută la diminuarea colesterolului din sânge. Păstrăvul de fag este un aliment cu valoare energetică scăzută, astfel fiind util şi în curele de slăbire. Se presupune că ar conţine şi elemente anticancerigene.

Instrucţiuni de cultivare (Pleurotus ostreatus)
Pentru cultivare aveţi două posibilităţi – sau îl veţi cultiva pe paie în saci de polietilenă sau pe butuci de lemn.

Cultivarea pe paie în saci de polietilenă
În primul rând pregătiţi paiele. Înainte de incubare trebuie sterilizate, ca să distrugeţi bacteriile, sporii de mucegai şi alte ciuperci.

Pentru sterilizare aveţi două posibilităţi:
1. puneţi paiele într-un recipient mai mare (cazan, oală veche), acoperiţi cu apă şi fierbeţi la o temperatură de cca 100°C timp de 1 oră. Lăsaţi paiele să se răcească la 20–25°C.
2. a doua (cu mult mai simplă) posibilitate : puneţi paiele într-un recipient mare turnaţi apă clocotită peste ele şi lăsaţi aşa până la răcire. Scurgeţi apa şi turnaţi din nou apă clocotită peste paie. După răcire la 20–25°C paiele sunt pregătite pentru incubare.

Incubarea proprie a substratului (paielor) se desfăşoară astfel : într-un sac mare introduceţi alternativ paie cu substrat mărunţit de miceliu. Un pachet de substrat de miceliu este suficient pentru 15–20 kg paie umezite, ceea ce corespunde sacului de polietilenă de mărimea cca 50×100 cm. După umplere închideţi sacul (legaţi). Cu o lamă sau cu un cuţit crestaţi pe sac găuri de 3–5 cm lungime, aproximativ 10 găuri pe un sac. Dacă veţi cultiva miceliul într-un ambient cu umiditate scăzută mai bine faceţi mai puţine crestături ( în caz de nevoie faceţi ulterior altele). După incubarea miceliului puneţi sacul într-un loc la semiumbră (să nu bată soarele direct pe sac). Temperatura ideală pentru cultivarea Păstrăvului de fag este 15–25°C. Cu cât este temperatura mai mare cu atât creşte Păstrăvul de fag mai repede (şi cu atât mai repede se consumă substanţele hrănitoare din paie). De aceea este bine de corectat temperatura funcţie de cât Păstrăv de fag aveţi momentan nevoie. Dacă Păstrăvul de fag rodeşte mai mult decât sunteţi momentan capabil să consumaţi, mutaţi sacul într-un loc mai răcoros. Dacă aveţi nevoie de mai mult Păstrăv de fag, mutaţi sacul într-un loc mai călduros. Păstrăvul de fag rodeşte aproximativ 3–4 luni, după aceea substanţele hrănitoare din sac se epuizează şi trebuie începută o cultură nouă (aceasta se poate face şi prin incubarea paielor vechi pe cele noi). Dintr-un pachet se pot cultiva 2–4 kg de ciuperci.


Cultivarea pe lemn
Păstrăvul de fag creşte în mod natural pe lemnul copacilor de foioase. De aceea îl puteţi cultiva şi pe buturugi cu lungimi de 30–80 cm. Sunt potrivite buturugile tuturor tipurilor de foioase (nu de conifere!). Lemnul nu ar trebui să fi fost tăiat de mai mult de 6 luni. Sunt multe posibilităţi de incubare pe buturugi. Important este ca miceliul să ajungă în contact cu lemnul şi primordiile ciupercii să poată să înceapă să crească în lemn. Puteţi să faceţi găuri în buturugă sau crestături cu o pilă, în care îndesaţi substratul cu miceliu. Puneţi buturugile în saci şi lăsaţi 2–3 luni să fie acoperite de primordiile ciupercii. Puneţi buturugile acoperite de ciuperci cu 1/3 în pământ într-o zonă umbroasă din grădină. În caz de secetă se stropesc cu apă. Buturugile rodesc 2–5 ani (funcţie de puterea hrănitoare a lemnului).

Bolile ardeiului

Patarea bacteriana a ardeilor
Aceasta boala este produsa de bacteria Xanthomonas campestris pv. Vesicatoria, care ataca foarte des si culturile de tomate. Un atac usor al acestei bacterii determina aparitia unor pete necrotice proeminente pe frunze, iar un atac sever poate cauza caderea frunzelor si aparitia acestor pete inclusiv pe tulpina si pe fructe.
Ca in cazul marii majoritati a atacurilor bacteriene, aceasta boala este greu de combatut in perioadele cu ploi frecvente si cu umiditate relativa a aerului ridicata.
Bacteria se poate extinde de la o planta bolnava la una sanatoasa prin stropii de apa sau prin contactul dintre o planta sanatoasa si una bolnava.



Masuri de prevenire si combatere:
- folositi numai seminte sanatoase din surse de provenienta certificate
- practicati un asolament rational al culturior. Nu plantati pe acelasi loc, mai devreme de 1 an tomate sau ardei
- tratamente chimice cu fungicide pe baza de cupru, Champion, Dithane M 45, Mancozeb 800.

Fainarea (Leveillula taurica)
Boala apare la culturile de ardei in sere, solarii si in camp la culturile irigate pe rigole. Pe partea superioară a frunzelor apar pete de culoare galbuie care se transforma in necroze iar pe partea inferioara a frunzelor apare un puf alb cenusiu. Frunzele atacate se rasucesc si cad. Boala se extinde treptat de la frunzele mature spre cele tinere.



Masuri de prevenire si combatere:
- asigurati conditiile necesare pentru o circulatie buna a aerului in jurul plantelor
- tratamente chimice cu Tilt, Dithane, Topsin, Shavit, Topas, Afugan
- la sfarsitul ciclului de cultura, resturile de plante se aduna si se ard
- se recomanda cultivarea de soiuri si hibrizi cu rezistenta genetica.

Piticirea plantelor de ardei (Cucumber mosaic virus in pepper)
Piticirea ardeilor se manifesta prin faptul ca plantele raman mici, frunzele se aglomereaza în rozetă către vârful plantei, pe frunze apar linii necrotice iar frunzele atacate pot cadea. Infecţia precoce determină absenta infloririi, iar infecţia tardiva determina deformatea fructelor si dezvoltarea defectuasă a acestora.



Masuri de prevenire si combatere:
- evitarea culturilor succesive de ardei pe acelasi loc
- tratament cu insecticide impotriva afidelor, care reprezinta principalul vector de transmitere al bolii
- la primele simptome de aparitie ale bolii aplicati tratamente chimice cu Dithane, Topisn, Ridomil Gold, Bravo.

Ofilirea fuzariana sau fuzarioza ardeilor
Boala este cauzata de ciuperca (Fusarium oxysporum ) si ataca culturile de ardei din sere, solarii, si din camp in perioadele cu precipitatii abundente. Aparitia bolii este favorizata de temperaturi ridicate 27-28°C si umiditatea mare a solului.
Plantele atacate fuzarioza se ofilesc treptat, in jurul caliciului fructelor apar pete umede, de culoare maro-cenusie care treptat se extind pe toata suprafata, fructele raman mic iar semintele din interiorul fructelor capata culaorea bruna sau galbena. Pe tulpina apar crapaturi de culoare neagra sau maro iar portiunea interna a tulpinii se brunifica.



Masuri de prevenire si combatere:
- dezinfectia chimica sau termica a solului din sere si solarii
- evitati cresterea peste 85% umiditatii relative a aerului din sere si solarii
- inlaturati si distrugeti plantele infestate din cultura
- practicarea unui asolament rational al culturilor
- folosirea de soiuri cu rezistenta la fuzarioza
- tratamente chimice cu Topsin, Dithane, Ridomil Gold.

Mana la ardei (Phytophthora Blight)
Mana la ardei poate ataca radacinile, frunzele, tulpinile, florile şi fructele, cauzand ofilirea plantelor, leziuni ale tulpinii, patarea frunzelor si putrezirea fructelor. Primele simptome ale bolii apar pe frunzele plantelor, sub forma unor pete de culoare verde-gălbui care ulterior se brunifica. Pe fructele infectate apar pete brune, umede si moi. Aparitia manei la ardei este favorizata de precipitaţii abundente si temperaturi moderate.



Masuri de prevenire si combatere:
- dezinfectati solul prin tratamente chimice
- nu reveniti cu plantatie de ardei mai devreme de 3 ani, pe locurile unde au fost plantate tomate, vinete sau ardei
- plantati ardeii pe straturi ridicate
- evitati irigarea excesiva
- acoperiti cu pamant adanciturile din jurul plantelor care favorizeaza stagnarea apei
- nu folositi seminte de la pnate infectate
- tratamente cu fungicide: Aliette, Ridomil Gold, Previcur.

Putrezirea fructelor de ardei sau alternarioza
Este o infectie fungica provocata de Alternaria solani sau Alternaria tenuis si se manifesta prin aparitia pe fructe a unor pete umede si moi de culoare galben-verzui. Ţesuturile afectate se degradează ulterior, se brunifică şi se adâncesc. Pe suprafata petelor se formează un puf de culoare neagra-cenusie.



Masuri de prevenire si combatere:
- asolament rational al culturilor
- adunarea si distrugerea resturilor vegetale
- folosirea de soiuri rezistente
- tratamente cu Ridomil Gold, Ortiva 250 SC, Polyram DF20.

Putregaiul cenusiu (Botrytis vinerea)
Atacul se manifesta in sere, solarii, iar in anii cu precipitaţii abundente si in cimp.Simptomul cel mai frecvent la infestarea cu putregaiul cenusiu, este o ofilirea brusca a tesuturilor suculente cum sunt: tulpinlie si frunzele tinere. Pe fructe atacul se prezinta sub formă de pete adancite, umede, de culoare bruna, de forme si marimi neregulate. In conditii de umiditate ridicata, pe suprafaţa petelor se dezvolta lor un puf cenusiu.



Masuri de prevenire si combatere:
- dezinfectia chimica sau termica a solului din sere si solarii
- la sfarsitul ciclului de cultura, resturile de plante se aduna si se ard
- evitati fertilizarile cu prea mult nitrogen
- in timpul irigarii, nu stropiti frunzele cu apa
- tratamente chimice cu: Sumilex, Folpan, Rovral.

Antracnoza
Este o infectie fungica provocata de Colletotrichum piperatum si C. Capsici iar infectia se caracterizeaza prin aparitia unor pete circulare si adancite pe suprafata fructelor. Aparitia antracnozei este favorizata de umiditate si temperaturi ridicate (peste 30°C).



Masuri de prevenire si combatere:
- nu folositi seminte de la fructele infestate
- distrugeti prin ardere resturile vegetale din culturile anterioare
- rotatia culturilor
- tratamente chimice cu Dithane, Ridomil Gold.

Putrezirea varfului fructelor de ardei
Este o boala neparazitara, determinata in principal de lipsa calciului din sol in perioada de formare a fructelor. Se manifesta prin aparitia in prima faza a unor pete mici, umede in varful fructelor, dupa care acestea capata o culaore brun-negricioasa si se dezvolta putand acoperi mai bine de jumatate din suprafata fructului.



Masuri de prevenire si combatere:
- aplicati pe sol piatra de var, pentru a atinge un nivel al pH-ului din sol de 5.8-6.8
- mentineti cantitatea de apa cu care udati la un nivel constant
- stropiti plantele in faza de fructificare cu un fertilizant pe baza de calciu.